Revedere de Paşti!

„Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din fragedă–mi pruncie.”
Fragment din poezia „Bunica” de St. O. Iosif

De prea puţine ori ajung să–mi văd bunicii în decursul unui an. Şi atunci când am ocazia de a petrece câteva zile pe meleaguri natale încerc să imortalizez mental fiecare moment . Dar de data aceasta printr-un post pe blog. Nu vreau să ţin lecţii nimănui şi nici să îmi aduc argumente, pentru că fiecare este apăsat uneori(multe ori) de dorul de casă şi sentimntul de vină.

“În câteva zile o să merg la bunici”…cam pe atunci încep să simt instant o căldură în suflet, linişte, casă, copilărie, amintiri.

Pentru mine mersul la bunici este relaxarea supremă, concediul de odihnă perfect, rupere de cotidean, de oraş, servici, etc.

Drumul durează 7 ore, am timp destul să mă obişnuiesc cu noul peisaj.

-“Câtă linişte! Cât verde! Cum se face că văd mai bine, aud mai bine? Aaaa, am scăpat de prăfăria şi zgomatoul unui oraş mare.”

O sărbătoare cum este Paştele implică rude peste rude, pupături de revedere, zâmbete, cât mai multe poveşti amuzante, mese întinse şi reflectare asupra amintirilor…

După câteva ore de la sosire, gândurile se mai limpezesc, trece şi shocul că ai ieşit din buclă de rutină.

Aici totul are gust mai bun, drob făcut cu verdeaţă din grădina, pâine pe vatra, cozonac proaspăt, pască, vin roşu de casă, să mai continui?

În cele câteva zile petrecute la sat, câteva gânduri şi-au făcut cuib în minte pe care vreau să le impratsesc. Sigur şi voi aţi fost ‘străfulgeraţi’ chiar şi instinctiv de aceleaşi gânduri.

Iubesc să merg prin camerele care mă găzduiau 3 luni în vacanţa de vara la bunici 🙂

-“Şi camera asta…unde mama mea a crescut…” Îmi vine în minte zicala:

“You look nothing like your mother, you look everything like your mother!”

– “Cât de mari mi se păreau treptele astea acum 10 ani! Şi acum au crescut buruieni prin crăpături.”

Uitându–mă în jur, casele sunt din ce în ce mai mici, parcă le-ar înghiţi pământul; cândva locuite de familii; soţ şi soţie au muncit din greu la ridicarea unuei căsuţe acum 50-60 ani, ajutaţi de oameni din sat, de rude.

Dar totul este prea familiar că să mă întristeze.

În prma zi de Paşti obişnuim să mergem în plimbare până la pădure, să inspirăm o ‘burtă de aer’, natură, că noi nu avem aşa în Timişoara.

Salcâmi înfloriţi, cireşi în floare, frăguţe ies din iarbă, lăcrămioare.

-“La poartă! Aici ne strângeam toţi copii. Am bătut drumul asta, am călcat tot pământul jucând scunsa, prinsa. Oare cum mai e fiecare?”

Drumul către biserica, să ducem flori celor ce au trecut în nefiinţă.

-“Da! Îmi amintesc cum ne strângeam în fiecare an de Paşti la biserica, la înviere! Îmbrăcaţi frumos, să ciocnim ouă roşii şi să închinăm un pahar de vin!”

Uitându–mă la mâinile bunicii, îmi întorc palma şi mă gândesc ‘le văd pe fiicele tale şi pe fiicele lor…’. Mama ta este o femeie şi o femeie ca ea nu poate fi combătută.

This slideshow requires JavaScript.

Drumul către Timişoara îmi oferă destul timp să reflect asupra unor lucruri esenţiale:

Am avut această imagine cu un trofeu şi eu acceptând aceste premii şi un fel de formare a mea pentru a fi un ‘campion’. Iar la sfârşitul zilei, atunci când treci prin toate aceste lucruri, a meritat? Vreau să spun că ai luat acest trofeu şi tu practic ai neglijat toţi oamenii pe care îi iubeşti, te–ai conformat cu ceea ce toată lumea crede că ar trebui să fie… şi am acest trofeu. Ce înseamnă asta?

Trofeul reprezintă toate sacrificiile pe care le-ai făcut. Şi în acest moment… I just want to throw that shit up!! :)))

Ai o mulţime de premii, şi o mulţime de aceste lucruri şi sunt uimitoare şi ai lucrat pe brânci – ai lucrat probabil mai mult decât toţi cunoscuţii pentru a obţine aceste lucruri, dar nimic nu se compară atunci când copilul te strigă ” Mami !”, NU, nimic nu se simte ca atunci când te uiţi în ochii soţului tău, nimic nu se simte ca atunci când eşti respectat, atunci când vezi că schimbi viaţa oamenilor în bine. Acestea sunt lucrurile care contează.